Combaterea buruienilor prin metode ecologice

Buruienile sunt considerate, că fac parte din primii factori care contribuie la micşorarea producţiei şi uneori la înrăutăţirea calităţii acesteia. Activitatea de combatere a buruienilor are o vechime de 10 – 11 mii ani, de când omul a început să cultive plantele necesare pentru existenţa sa. Observând daunele produse de către buruieni, omul a elaborat numeroase procedee de reducere a acestora, încadrate în tehnologia de producţie, începând cu plivitul manual, până la cele mai moderne, sofisticate, utilizând maşini şi substanţe cu eficacitate ridicată.

Fără combaterea buruienilor nu poate fi realizată o producţie eficientă şi economică.

Îmburuienarea duce la micşorarea eficienţei şi a celorlalte verigi tehnologice şi nu sunt rare cazurile când producţia scade cu 30 – 40 %, dar pierderile pot fi şi mai mari, contribuind la mărirea preţului de cost al produsului şi la diminuarea beneficiului.

Buruienile dăunează pe diferite căi:

• începând cu concurarea plantelor de cultură la aprovizionarea optimă cu substanţe nutritive, apă, lumină, prin crearea de condiţii favorabile înmulţirii factorilor provocători de boli;
• ciuperci, bacterii, virusuri, insecte şi alţi dăunători îngreunând efectuarea lucrărilor de îngrijire a culturilor, de recoltare etc.

În general oricare plantă care apare în cultură provenind din seminţele sau din părţile plantelor existente în sol, din sămânţa folosită, din gunoiul împrăştiat sau fiind introdus în parcelă cu vehicule, maşini, animale, apa de irigaţie sau aduse de vânt. Terenurile rămase necultivate, pârloagele, răzoarele, marginile de drum, şanţurile neîngrijite reprezintă focare de infecţie cu buruieni.

În loturile semincere sunt considerate buruieni şi plantele de cultură din alte specii sau soiuri decât cele semănate. În pajiştile naturale păşuni sau fâneţe, este considerată buruiană orice plantă care nu contribuie la îmbogăţirea masei verzi cu un component valoros, ci concurează plantele utile care alcătuiesc pajiştea deranjându-le în dezvoltare sau împiedicând păşunatul, cositul, ca de exemplu cele spinoase, respectiv pot fi toxice.

Complexitatea activităţii de combatere a buruienilor, care depinde în mare măsură şi de condiţiile de climă şi sol, de variaţia speciilor de buruieni, care uneori diferă şi de la o parcelă la alta, precum şi de procedeele de combatere elaborate (mult diversificate în acest secol), a influenţat apariţia unei ramuri ştiinţifice complexe, herbologia.

Sarcina acesteia este: organizarea controlării şi reglării îmburuienării, bazată pe cunoaşterea particularităţilor biologice şi a posibilităţilor de îngrădire a răspândirii buruienilor, respectiv menţinerea frecvenţei acestora la un nivel unde daunele produse sunt minime.

Deci scopul nu este distrugerea tuturor plantelor considerate buruieni, ci reducerea numărului lor sub „pragul de dăunare”. Acest fapt este impus nu numai de motivaţie economică, combaterea totală fiind foarte costisitoare, ci ţinând cont şi de faptul că multe buruieni sunt folositoare.

Astfel cele care înfloresc primăvara mai timpuriu (sugelul, urzica moartă, păpădia, viorelele etc., jaleşul de mirişte şi alte specii melifere din familia Labiatelor) sunt utile albinelor şi multe alte buruieni care asigură condiţii prielnice pentru specii de insecte folositoare.

Marea parte a buruienilor într-un regim controlat poate contribui la sporirea fertilităţii soiului, micşorând eroziunea, îmbunătăţind starea structurală, mărind solubilizarea substanţelor mai greu accesibile afânând straturile mai compacte, încetinind procesul de transportare în profunzime a unor substanţe uşor solubile.

În sistemul de producţie ecologic pe parcelele care timp de 1 – 2 ani sunt lăsate „să se odihnească” prin înţelenirea spontată dar controlată şi îngrijită, plantele considerate buruieni în culturi pot contribui la producerea unei mase verzi valorificabile ca furaj, sau îngrăşământ verde, îmbunătăţind fertilitatea soiului.

În momentul de faţă există trei orientări în cadrul fiecăruia aplicându-se procedee distincte. În partea a doua a secolului actual s-a dezvoltat şi extins combaterea chimică a buruienilor, caracteristică sistemului industrial al agriculturii, dotat cu maşini şi substanţe chimice mereu perfecţionate.

Avantajul acesteia este că starea de îmburuienare este controlată permanent şi destul de economic cea ce corespunde economiei de piaţă cu caracter de profit, dar pe de altă parte datorită poluării mediului inclusiv a produselor realizate, a înrăutăţirii condiţiilor de existenţă a fazei biologice utile din sol (microorganisme, bacterii, ciuperci, râme, insecte, etc.) duce la degradarea mediului în general şi al solului – baza producţiei agricole în special.

O orientare raţională reprezintă agricultura integrată care caută să protejeze mediul, să menţină solul în stare sănătoasă.

În această direcţie se încadrează în mod corespunzător concepţia privind aplicarea unui sistem de control al înburuienării în care fiecare verigă a tehnologiei trebuie să asigure şi realizarea acestuia. Pentru realizarea menţinerii îmburuienării sub nivelul pragului de dăunare la nevoie se suplimentează şi procedee având ca scop principal sau unic combaterea buruienilor nedorite, inclusiv utilizarea erbicidelor, cu condiţia ca acestea fiind aplicate în mod raţional, cu pricepere să nu ducă la degradarea mediului.

În cadrul agriculturii ecologice pentru reducerea îmburuienării revine o sarcină mărită metodelor nechimice, acelor preventive şi mecanice, pentru realizarea cărora este necesară o dotare mai bogată şi variată de maşini, şi datorită sporirii numărului de lucrări necesare creşte şi consumul de energie.

În continuare să analizăm principalele etape ale combaterii îmburuienării în orientarea ecologică.

Determinarea anuală a stării de îmburuienare pe fiecare parcelă. Este necesară luarea în evidenţă a buruienilor de trei ori în perioada de vegetaţie: primăvara timpuriu, la sfârşitul primăverii – începutul verii şi la sfârşitul verii – la începutul toamnei putând obţine suficiente date pentru elaborarea strategiei de combatere. Determinările se fac totdeauna înaintea aplicării unei lucrări de combatere. Este deosebit de importantă evidenţa diferitelor specii de buruieni şi gruparea lor în funcţie de unele particularităţi care determină procedeele de eradicare, deosebind cele anuale, bienale şi perene, cele care se înmulţesc prin sămânţă de cele care lăstăresc din organe vegetative (stolon, rădăcini) respectiv de cele care se înmulţesc prin ambele căi, şi cele cu frunze lungueţe, înguste, în majoritate monocotiledonate de dicotiledonatele cu frunze mai late;

Prevenirea înmulţirii buruienilor existente în parcelă şi a apariţiei altor specii, prin metode tehnologice şi de igienizarea mediului. Acestea ar fi:

• cosirea înainte de coacere şi de răspândirea seminţelor la plantele de pe răzoare, margine de drum, şanţuri, terenuri necultivate, pârloage;
• folosirea de sămânţă condiţionată;
• curăţirea maşinilor, uneltelor, mijloacelor de transport la mutarea în altă parcelă;
• îngrijirea, fermentarea gunoiului de grajd şi compostului în aşa fel ca seminţele de buruieni să piardă capacitatea de germinare;
• utilizarea combinelor dotate cu dispozitiv de colectare a seminţelor de buruieni, inclusiv a celor uşoare, care în mod curent sunt împrăştiate pe câmp.

Aplicarea procedeelor nechimice pentru diminuarea îmburuienării agrotehnice, mecanice, fizice şi biologice.

Dintre procedeele agrotehnice deosebit de importante sunt următoarele:

• structura variată a culturilor introducând plantele prăşitoare şi furajere;
• succesiunea raţională a culturilor (asolamentul);
• semănatul în perioada optimă;
• desimea optimă a plantelor;
• ocuparea neîntreruptă a terenului prin introducerea culturilor succesive;
• lucrări de îngrijire mecanice şi manuale executate la timp;
• asigurarea stării fizice optime a solului prin lucrările executate;
• reglarea reacţiei solului;
• înlăturarea excesului de apă;
• asigurarea raportului optim între substanţele nutritive.

Toate verigile tehnologice aplicate corect contribuie la reducerea îmburuienării prin asigurarea vigurozităţii plantelor cultivate, ajutându-le în concurenţa cu buruienile, reprezentând una din cele mai eficace metode biologice de combatere.

Dintre procedeele de control al îmburuienării fără substanţe chimice un loc important ocupă cele mecanice, executate la timp cu mijloace corespunzătoare. În acest sens sunt valabile marea majoritate a metodelor elaborate şi aplicate succes în cadru tehnologiilor clasice şi convenţionale până la apariţia erbicidelor, cum ar fi epuizarea buruienilor perene prin lucrări mecanice repetate, stimularea germinării seminţelor aducându-le prin lucrări la suprafaţa solului şi distrugerea plantulelor apărute etc.

Constatările cercetării ştiinţifice şi activităţi de producţie arată că în cadrul agriculturii ecologice, care protejează mediul şi asigură durabilitatea fertilităţii solului prin adaptarea la condiţiile de mediu, pentru controlul îmburuienării sunt necesare mai multe maşini, în gamă variată.

Astfel amintim câteva, care servesc şi acestui scop: plug prevăzut cu pistă de subsolaj, maşini pentru afânarea solului la diferite adâncimi, fără răsturnarea straturilor, freze, grapă cu disc, tăvălug, neted şi inelar, grape cu dinţi de diferite tipuri, grapă lanţată, ţesală de buruieni, săpă rotative, cultivatoare şi combinatoare cu diferite module, freze pentru lucrarea între rânduri, sape-perie pentru întreţinerea culturilor prăşitoare, maşini de prăşit, grape rotative etc.

Cu toate că nu toate maşinile amintite sunt necesare în toate gospodăriile, aceasta depinzând de mai mulţi factori începând cu condiţiile de sol şi cerinţele plantelor, dar în majoritatea cazurilor depăşeşte necesităţile aplicării tehnologiilor moderne, convenţionale. La enumerare nu am amintit maşini care sunt necesare şi în sistemul neecologic, cum ar fi semănătorile, maşinile de plantat, maşinile de stropit şi prăfuit, maşinile de recoltat etc., dar trebuie să menţionăm cele indispensabile pentru pregătirea corespunzătoare a compostului cum ar fi tocătoare – mărunţitoare maşinile de prelucrare şi cernere.

Rezultate bune au dat şi metodele fizice de combatere cum ar fi cele pe cale termică, ca flambarea cu maşinile speciale folosind gaz lichefiat (propan – butan) pe intervalele între rândurile plantaţiilor pomiviticole sau şi la culturi semănate în rânduri mai distanţate.

Dezinfectarea cu aburi care se practică mai ales solului din spaţiile protejate, sere şi solarii este eficace şi din punct de vedere al combaterii buruienilor.

Necesitatea creşterii dotării cu mijloace de producţie, maşini agricole nu este influenţată numai de caracteristicile metodelor specifice de combatere a buruienilor, ci în general de specificul producţiei ecologice reprezentând pentru gospodăriile mici dar şi pentru cele mai mari de 20 – 40 ha o sarcină deosebită.

Acest aspect poate fi înţeles studiind volumul minim economic de muncă ce trebuie efectuat cu diferitele tractoare şi maşini agricole, investiţia necesara pentru procurarea acestora, precum şi faptul că rata de amortizare anuală care grevează asupra cheltuielilor de producţie este de 10 %, deci gospodarul care nu poate utiliza mijloacele; la capacitatea acestora, lucrează sigur în pierdere.

Având în vedere utilitatea dotării cu maşinile necesare la nivel cantitativ şi sortimental corespunzător mărimii şi caracterului gospodăriei – în mod deosebit dacă se aplică agricultură ecologică – este important să se găsească modalitatea economicoasă a asigurării mijloacelor tehnice. În acest sens există multe căi tradiţionale practicate în diferite zone ale ţării începând cu întrajutorarea prin clacă, cu asociaţiile de împrumutare a maşinilor agricole şi alte forme de întrajutorare mai eficace, decât prestările de serviciu cu plata în bani.

Una din cele mai reuşite forme de colaborare este cea concepută în Germania în 1859 „Cercul de maşini”, care s-a extins şi în ţările învecinate, dar şi în zone îndepărtate din alte continente, rezolvând cu succes pentru gospodării cu mărime diferită problemele de macanizare a lucrărilor, de aprovizionare şi valorificare, atât în condiţiile exploatării convenţionale cât şi în cele ecologice.

Autor: ing. Vasile Toma