Cântecul cununii, obicei la sfârşitul secerișului

În dealul Moholului,
La umbra snopului,
Cine se dumbreare
(se hodină la umbră – n.r.)
Şi se sfătuiare:
Sora Soarelui
Şi cu-a Vântului.
Ele se dumbreare
Şi se sfătuiare
Şi mi se-ntrebare:
care e mai mare?
Sora Soarelui
Din grai îmi grăiare
Şi d-aşa-mi ziceare:
„Că eu sînt mai mare
Că-i frate-meu soare.
El cînd răsăreşte
Lumea mi-o încălzeşte;
unde se iveşte,
Lumea-nveseleşte.
Soare de n-ar fi,
Lumea ar pieri,
Oamenii la câmp
Şi boii la jug”.
Iar a Vîntului
Din gură-şi vorbeare:
„Că eu sînt mai mare
Că-i frate-meu vînt
Umblă pe pământ;
Şi vîntu când bate,
Lumea mi-o răzbate;
Unde se iveşte,
Lumea răcoreşte;
de n-ar răcori,
Vitele-ar plesni,
oamenii-ar muri…”

Cântecul cununii este un obicei de muncă agrară. El este amintit şi de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, care îl consideră o adaptare a ritualilor vechi politeiste.

„Osebit de acestea, prostimea și în Moldova ca și întru alte țări, care încă n’are știință pentru învățături, este foarte plecată asupra eresurilor și nu este încă desâvârșit spălată de tina sa cea veche; încât și la nunți, la îngropări și la alte în tâmplări știute de dânșii, cinstesc prin versuri și cântări, niște dumnezeiri necunoscute și duhluitoare de idoli (…)” – D. Cantemir

Cel care a publicat primul textul integral a unei variante a cântecului a fost G. I. Pitiş, în revista Convorbiri literare din 1892. El aminteşte că acesta „se aude pe toată Ţara Oltului şi până dincolo de Sibiu”. Pentru mine, la fel de interesantă precum cântecul în sine a fost descoperirea arhaismului „dumbreare”, care vine din latinescul „adumbrare”.

La sfârşitul secerişului, se făcea o cunună de spice din grâu şi flori de câmp, împodobită cu panglici. Cununa era purtată spre sat de un flăcău, cu lăutari. Oamenii aruncau apă peste el pe drum. Cununa era dusă la o gazdă în sat, unde oamenii erau invitaţi la masă.