Bunele practici în hipermarketuri au fost modificate

Codul de bune practici în comerţul cu produse agroalimentare, transpus în Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, a fost modificat prin Legea nr. 247/2010, intrată în vigoare pe 19 decembrie, anul trecut. Principala modificare, dorită atât de retaileri, cât şi de furnizori, este eliminarea termenelor de plată fixe, care duceau la blocaje în relaţiile comerciale, scrie Saptamana Financiara. Au mai fost clarificate unele noţiuni susceptibile de interpretări diferite, cum ar fi costul de producţie sau discount-ul.

Stabilirea prin lege a unor termene de plată fixe şi mult prea scurte în relaţiile dintre retaileri şi furnizori a fost principala problemă a Legii 321/ 2009, care ducea practic la imposibi­litatea aplicării acesteia. Plata comerciantului către furnizor trebuia făcută în cel mult 12 zile pentru produsele alimentare proaspete; cel mult 20 de zile pentru produsele alimentare congelate şi cel mult 35 de zile pentru alte produse decât cele proaspete sau congelate.

Aceste termene de plată au fost eliminate şi lăsate la negocierea păr­ţi­lor, întrucât s-a constatat că, în contextul crizei economice, acestea nu puteau fi respectate şi duceau la scă­derea comenzilor şi la blocaje din cauza imposibilităţii de plată în termenul respectiv.

Conform noilor reglementări, termenul de plată al comerciantului către furnizor pentru produsele contractate şi livrate se stabileşte prin negocierea contractului. Fac excep­ţie însă carnea, laptele, ouăle, fruc­tele, legumele şi ciupercile proas­pe­te, la care termenul de plată nu poa­te fi mai mare de 30 de zile.

Penalităţi egale pentru părţile contractului

În cazul neîndeplinirii sau în­de­plinirii necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale de către una dintre părţi, acestea pot stabili în contract plata unor penalităţi de că­tre partea în culpă, cuantumul acestora fiind negociat la data încheierii contractului.

Noua reglementare impune stabilirea de către părţi, în cuantum egal a penalităţilor pentru întâr­zie­rea plăţii şi livrării produselor.

De asemenea, au fost abrogate dispoziţiile potrivit cărora „în cazul în care plata nu se efectuează la termenul stabilit, debitorul este pus în întârziere fără nicio altă formalitate şi plăteşte de la acel termen o pena­li­tate zilnică egală cu dublul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a Ro­mâ­niei, calculată la suma datorată” .

Aceste dispoziţii fiind abrogate, se apli­că dreptul comun în materie co­mercială. Spre deosebire de dreptul civil, unde „punerea în întârziere” a debitorului necesită anumite forma­lităţi, în dreptul comercial debi­torul este pus de drept în întârziere din momentul în care creanţa devine exigibilă, adică a ajuns la scadenţă. Din momentul „punerii în întâr­zie­re” debitorul datorează daune mora­to­rii, daune compensatorii si do­bânzi, care se stabilesc de către părţi.

48 de ore pentru emiterea facturii

În cazul în care părţile convin prin contract ca recepţia cantitativă şi calitativă să fie făcută ulterior mo­mentului livrării, documentul de re­cepţie va fi transmis în formă scrisă furnizorului în maximum 48 de ore de la momentul punerii la dispoziţia comerciantului a mărfii. Potrivit noilor reglementări, acest termen se aplică şi în cazul facturilor.
Comerciantul poate refuza re­cep­ţia mărfii în cazul în care aceasta nu îndeplineşte condiţiile legale de comercializare, cantităţile pre­văzute în contract sau în coman­dă ori termenele de livrare, notificând în scris furnizorului motivul re­fuzului recepţiei produselor, în termen de maximum 24 de ore, în caz contrar marfa fiind considerată acceptată.

Costul de achiziţie

De asemenea, Legea 247/2010 a avut rolul de a clarifica nişte termeni, cum este „costul de achiziţie”, care a cauzat controverse şi interpretări diferite până acum.

În Legea 247/2010 „costul de achi­ziţie al bunurilor” – cuprinde pre­ţul de cumpărare, taxele de im­port şi alte taxe, cu excepţia acelora pe care persoana juridică le poate re­cupera de la autorităţile fiscale, cheltuielile de transport, de manipulare şi alte cheltuieli care pot fi atribuite direct achiziţiei bunurilor respective. În costul de achiziţie se includ, de asemenea, comisioanele, taxele no­tariale, cheltuielile cu obţinerea de autorizaţii şi alte cheltuieli nerecuperabile, atribuibile direct bunu­ri­lor respective.”

Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 3055/2009 pentru apro­ba­rea Reglementărilor contabile con­forme cu directivele europene detaliază această definiţie.

Astfel, cheltuielile de transport sunt incluse în costul de achiziţie şi atunci când funcţia de aprovizio­nare este externalizată. Reducerile comerciale acordate de furnizor şi în­scrise pe factura de achiziţie ajus­tează în sensul reducerii costul de achiziţie al bunurilor. Reducerile co­merciale pot fi, de exemplu:

a) rabaturile – se primesc pentru defecte de calitate şi se practică asupra preţului de vânzare;
b) remizele – se primesc în cazul vânzărilor superioare volumului convenit sau dacă cum­­pă­ră­torul are un statut preferen­ţial; şi
c) risturnele – sunt reduceri de preţ calculate asupra ansamblului tranzacţiilor efectuate cu acelaşi terţ, în decursul unei perioade determinate.

Citeste mai mult in Saptamana Financiara