Istoricul agriculturii ecologice

| Vegetal | de

Actualizat: 10 august 2019

Etichete: , ,

Încă din perioada practicării agriculturii tradiţionale au apărut unele efecte nefavorabile cauzate de defrişarea pădurilor, eroziune, cultivarea empirică a pământului, irigarea la întâmplare sau suprapăşunat. Efectele nefavorabile s-au accentuat şi prin modernizarea agriculturii, introducerea tehnologiilor de vârf, prin mecanizare şi automatizare excesivă a tehnologiilor de producţie, utilizarea de cantităţi mari de îngrăşăminte şi pesticide, specializare şi politici guvernamentale care au favorizat maximizarea producţiei.

Însă intervenţiile abuzive la care au fost supuse terenurile agricole, au avut numeroase urmări negative de lungă durată asupra mediului, inclusiv asupra solului. Astăzi este unanim acceptat faptul că acest sistem de agricultură convenţională degradează chimic, biologic, şi fizic mediul înconjurător. (după V. Ion şi colab. 2005)

Astfel, preocupările privind riscurile chimizării în agricultură, atât în ceea ce priveşte sănătatea consumatorilor, cât şi în planul efectelor ecologice s-au manifestat începând cu anii ’50. Totodată, demarează cercetările pentru a se găsi variantele tehnologice care să diminueze acest impact negativ, rezultatele lor concretizându-se în sisteme agricole alternative cum sunt: agricultura ecologică (agricultura biologică, agricultura organică), agricultura durabilă, agricultura biodinamică, permacultura etc., care elimină sau diminuează substanţial consumul de îngrăşăminte chimice şi de pesticide.

Sistemele alternative reprezintă sisteme de producţie agricolă care utilizează o gamă largă de tehnici şi metode considerate ca fiind diferite de acelea ale agriculturii convenţionale. Astfel, agricultura alternativă se bazează pe următoarele elemente:

  • cultivarea de plante şi creşterea de specii de animale netradiţionale;
  • obţinerea de alte produse agricole decât cele tradiţionale;
  • servicii, agroturism, prelucrarea materiilor prime agricole şi alte activităţi bazate pe resursele exploataţiei agricole şi resursele naturale;
  • sisteme de producţie neconvenţionale, precum agricultura ecologică;
  • marketing direct şi alte strategii antreprenoriale de marketing.

(după V. Ion şi colab. 2005)

Agricultura alternativă se caracterizează prin înlocuirea dezideratului productivist cu cel ecologic, raţional; diversificarea ramurilor şi a bazei biologice a producţiei agricole; combaterea dăunătorilor şi bolilor prin metode integrate, bazate pe principiul homeostaziei; utilizarea îngrăşămintelor organice (gunoi de grajd, composturi); valorificarea „vocaţiei” mediului şi conservarea fertilităţii solului, considerat cel mai valoros component al ecosistemului agricol.(după Carmen Valentina RĂDULESCU, Produsele agroalimentare ecologice şi securitatea alimentară, 2007)

Sistemele alternative au fost adoptate de ţările dezvoltate, în special în Uniunea Europeană şi în S.U.A. Astfel, în 1992, în U.E. sunt puse în aplicare primele „măsuri de însoţire” a reformei, care se referă la mediul înconjurător, recunoscându-se faptul că agricultorul îndeplineşte, simultan, două funcţii:

  • activitate de producţie agricolă şi
  • activitate de protecţie a mediului înconjurător, ceea ce înseamnă şi o diminuare a intensivităţii şi, implicit, a producţiei.

Sistemele alternative îşi propun să menţină pe o perioadă cât mai mare potenţialul productiv al ecosistemului, acceptând condiţionările ecologice, dar aceasta diminuează cantitatea de produse obţinute. Extinderea lor la nivelul întregii suprafeţe agricole a lumii va limita puternic producţia, astfel încât performanţele obţinute prin „Revoluţia verde” vor fi anulate. Prin urmare, putem spune faptul că, în prezent, există două sisteme mari aplicate în agricultură care soluţionează fiecare în parte cele două variabile ale ecuaţiei alimentare: cantitatea şi permanenţa, dar nu există nici un sistem care să le soluţioneze pe ambele simultan, exigenţă menţionată în definiţiile formulate pentru securitatea alimentară. (după Carmen Valentina RĂDULESCU, Produsele agroalimentare ecologice şi securitatea alimentară, 2007)

De asemenea, în aceste sisteme cantitatea producţiei nu mai este prioritară, această poziţie fiind ocupată de menţinerea potenţialului productiv pe o durată nelimitată, fapt pentru care ele pot fi abordate prin conceptul mai larg al agriculturii durabile.

Conceptul de agricultură durabilă

Ideea unei agriculturi durabile (sustenabile) constă în ridicarea productivităţii acesteia, cu obţinerea unor profituri sigure şi constante cu minim de efecte negative asupra mediului şi asigurând securitatea alimentară a populaţiei. Agricultura durabilă este un concept larg care prevede complexitatea acestui sistem de producţie, stabilitatea biologică a plantelor şi soiurilor cultivate, conservarea şi protejarea resurselor naturale, dar şi introducerea, apoi generalizarea tehnologiilor moderne cât mai productive. (după Bujor Mănescu, 2005)

Agricultura durabilă presupune tehnologii viabile economic pe o perioadă lungă de timp, cu recolte ridicate, obţinute cu costuri mai reduse. Orice sistem agricol trebuie să aibă o productivitate pe termen lung şi cât mai ridicată, care este condiţionată nu numai de calitatea bazei de resurse, dar şi de cadrul social şi economic. De aceea, durabilitatea sistemelor de producţie agricolă, are o dimensiune fizică şi una socio-economică. Mai concret, pentru a fi durabil şi viabil un sistem trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: menţinerea şi ameliorarea mediului fizic şi rezistenţă la presiunile exterioare sau la perturbaţiile puternice; satisfacerea cerinţelor societăţii în produse alimentare; asigurarea bunăstării economice şi sociale a producătorilor agricoli. (după, Bujor Mănescu, 2005)

J.F. Parr (1990), consideră durabilitatea ca un concept ecologic cu consecinţe economice, ce recunoaşte dependenţa creşterii economice şi a bunăstării oamenilor (agricultorilor în cazul nostru) de resursele naturale pe care se sprijină toate sistemele vii, deci plantele cultivate şi animalele domestice.

Agricultura durabilă integrează trei mari obiective:

1.protecţia mediului;
2.eficienţă economică;
3.echitate economică şi socială.

Realizarea obiectivelor agriculturii durabile este responsabilitatea tuturor participanţilor la sistem, respectiv: agricultori, cercetători, cadre didactice, politicieni, consumatori. (după V. Ion şi colab., 2003)

Conceptul de agricultură biodinamică

Introdusă de Rudolph Steiner în anul 1924, agricultura biodinamică îmbrăţişează înţelesuri holistice şi spirituale ale naturii, cu ferma în interiorul acesteia, unde natura este un organism independent de dezvoltare, care ţine la minimum intrările externe: se foloseşte prepararea biodinamică, iar cerinţele includ, printre altele, armonia cu ritmurile cosmice, comerţ onest şi promovarea relaţiilor economice asociative între producători, procesatori, comercianţi şi consumatori. (după Vasilica Stan, 2005)

Agricultura biodinamică se bazează pe următoarele fundamente:

Ritmurile cosmice: ritmurile soarelui, lunii, plantelor şi stelelor influenţează creşterea plantelor. Prin planificarea în timp a activităţilor de arat, semănat şi recoltat, fermierul poate influenţa recoltele în avantajul său.

Vitalitatea: pe lângă caracteristicile fizice şi chimice, materia are o calitate vitală care influenţează organismele. Astfel, fermierii şi grădinarii care practică agricultura biodinamică au ca scop şi calitatea nu numai cantitatea.

Preparatele biodinamice: anumite plante care apar în mod natural şi anumite materiale de la animale sunt combinate în preparate specifice şi aplicate în forme foarte diluate peste grămezile de compost, pe sol sau direct pe plante. Forţele din aceste preparate vor organiza elementele din interiorul plantelor şi animalelor.

Organismul fermei: ferma este considerată ca un organism unitar care integrează plante, animale şi oameni. Trebuie să existe un număr potrivit de animale care să ofere suficiente dejecţii pentru fertilizare, iar aceste animale trebuie hrănite cu furaje din fermă. (după Viorica Boboc, 2005)

Agricultura biodinamică este un sistem de producţie agricolă avansat care a câştigat o mare atenţie datorită accentelor pe care le pune asupra calităţii alimentelor şi asupra sănătăţii solului. S-a dezvoltat astfel o nouă abordare a acestei situaţii, care conduce spre asocierea producătorilor şi consumatorilor pentru beneficiul lor reciproc. (după Vasilica Stan, 2005)

Ideile lui Steiner au fost preluate şi dezvoltate de către Ehrenfried Pfeiffer în Germania. Acesta a lucrat iniţial în Germania şi Olanda, după care în Statele Unite ale Americii, publicând lucrarea intitulată ”Fecondite de la terre” în anul 1937. (după V. Ion şi colab., 2003)

Pentru comercializarea produselor lor, fermierii care practică agricultura biodinamică sunt organizaţi într-un sistem internaţional de certificare numit „Demeter”. Marca „Demeter” este folosită pentru a garanta consumatorului că produsul a fost obţinut prin metode biodinamice. (după Viorica Boboc, 2005)

Agricultura biodinamică se practică în unele ţări ale lumii, în special în Statele Unite ale Americii, unde există şi multe organisme de sprijin şi certificare. Totuşi, practicarea la scară largă a agriculturii biodinamice nu este posibilă sau cel puţin, nu poate fi un obiectiv realist, întrucât, în condiţiile actuale, nu pot fi asigurate toate necesităţile, în ceea ce priveşte hrana şi materiile prime, la nivel mondial, pentru o populaţie în continuă creştere.

Aşa cum reiese chiar din descrierea lui Rudolf Steiner şi din modul în care acesta a prevăzut acest tip de agricultură, ea este mai degrabă un mod de viaţă, o filozofie, care nu poate fi accesibilă oricui. Aceasta nu atât din motive legate de dorinţa sau plăcerea de a o practica, ci din raţiuni legate de modul de dezvoltare economică şi socială actuală, la nivel global. (după Vasilica Stan, 2005)

Conceptul de agricultură ecologică

Agricultura ecologică (denumită şi organică sau biologică) a apărut în Europa ca urmare a unor experienţe negative determinate de utilizarea produselor chimice de sinteză, generate de tehnologiile agricole de tip intensiv, industriale, bazate pe mecanizarea şi automatizarea excesivă a tehnologiilor de producţie, precum şi datorită folosirii în cantităţi mari a pesticidelor pentru protecţia plantelor şi a biostimulatorilor în alimentaţia animalelor (antibiotice, hormoni etc). (după Mihai Decun, 2004)

Agricultura ecologică a luat naştere la începutul secolului XX, însă principiile acestui sistem de agricultură au fost promovate după cel de-al doilea război mondial, de către consumatorii şi medicii preocupaţi de efectul alimentelor asupra sănătăţii oamenilor. (după Ion V. şi colab., 2005)

Pe parcursul anilor ’50, obiectivul principal atribuit agriculturii era de a satisface, datorită unei creşteri foarte importante a productivităţii agricole, nevoile primare de hrană şi creşterea nivelului de trai în C.E. Se înţelege, aşadar, că a fost greu pentru agricultura ecologică să obţină un ecou favorabil în acest context.

În schimb, sfârşitul anilor ’60 şi mai ales anii ’70 corespund cu apariţia conştientizării importanţei protecţiei mediului, la care agricultura ecologică putea da un răspuns adecvat. S-au creat noi asociaţii regrupând producători, consumatori, şi alte persoane interesate de ecologie, de o viaţă legată de natură. Aceste organizaţii şi-au dezvoltat propriile caiete cu îndatoriri, cu reguli de producţie ce trebuie respectate.

Cu toate acestea, agricultura ecologică a înflorit cu adevărat în decursul anilor ’80 când modelul nou de producţie şi interesul consumatorilor pentru aceste produse a continuat să crească, atât în majoritatea ţărilor europene, cât şi în alte ţări, ca SUA, Canada, Australia şi Japonia. Asistăm acum la o creştere importantă a numărului de producători şi la o demarare de iniţiative în domeniul prelucrării şi comercializării produselor ecologice.

În decursul timpului numeroase persoane au contribuit şi influenţat dezvoltarea agriculturii ecologice prin munca lor practică şi prin numeroase studii.

Astfel, termenul de agricultură ecologică a fost utilizat pentru prima dată de Lord Northbourne. Termenul derivă din conceptul “ferma ca organism” fiind explicat în cartea sa “Priveşte spre pământ” (1940) unde descrie o abordare holistică şi ecologică a fermei.

Sir Albert Haward (1973-1947), numit uneori fondatorul mişcării “ecologice” a influenţat mult la începutul secolului XVIII înţelegerea fertilităţii solului şi importanţa asupra productivităţii acestuia. Urmând o abordare agro-ecologică, el a observat importanţa crucială a managemetului humusului în sol. El a lucrat timp de 25 de ani ca cercetător agricol în India, unde a dezvoltat cunoscutul proces de compostare care a exlicat arta tradiţionlă a compostului pe baze ştiinţifice. Cele mai cunoscute cărţi ale sale sunt “Testament agricol” şi “Agricultură şi grădinărit pentru sănătate şi boli”. (după Viorica Boboc, 2005)

În anul 1943, Lady Eve Balfour publică lucrarea “The Living Soil” care a contribuit la dezvoltarea agriculturii ecologice în Marea Britanie.

Fermierul japonez Masanobu Fukuoka practică în anii 1940 ceea ce el denumeşte “agricultura în care nu faci nimic- fără arat, fără fertilizat, fără control al ierburilor şi fără pesticide”. Cu această metodă el poate cultiva cereale cu producţii comparabile cu cele de la culturile intensive. Această metodă nu numai că ajută pământul să susţină populaţiile sale naturale, dar Fukuoka considera că este superioară economic chiar şi metodelor moderne. Cele mai cunoscute cărţi ale sale sunt “Modul natural de a face agricultură” şi “Revoluţia cu un pai”. (după Viorica Boboc, 2005)

Din punct de vedere istoric agricultura ecologică a cunoscut în Europa următoarea evoluţie(după Ion V. şi colab., 2005):
anul 1924 marchează începutul agriculturii ecologice în Germania, odată cu lansarea cursului de agricultură biodinamică a lui Rudolf Steiner;
în perioada 1930-1940 doctorul Hans Mueller activează în Elveţia unde dezvoltă sistemul de agricultură organo-biologică, acesta fiind în prezent cel mai răspândit sistem de agricultură ecologică din ţările germanice (reprezentat prin „Bioland” în Germania şi „BioSuisse” în Elveţia;
în anul 1946 se înfiinţează Asociaţia Solului din Marea Britanie;
anul 1967 corespunde publicării primelor standarde organice de către Asociaţia Solului din Marea Britanne;
în anul 1972 se înfiinţează Federaţia Internaţională a Mişcărilor de Agricultură Organică IFOAM la Versaille, Franţa;
se înfiinţează în anul 1973 Institutul de Cercetare pentru Agricultura Organică din Elveţia, care este în prezent cel mai mare institut de cercetare pentru agricultura ecologică din lume;
în anul 1975 se înfiinţează Fundaţia “Ecologie şi Agricultură” din Germania;
la nivelul anilor 1980 se înfiinţează majoritatea asociaţiilor şi organizaţiilor pentru agricultură ecologică şi se publică standardele de bază IFOAM;
în 1985 Franţa adoptă legislativa cu privire la agricultura ecologică;
în 1990 are loc prima expoziţie de agricultură ecologică în Germania, la Nuremberg;
1991, corespunde înfiinţării Grupului regional IFOAM al Uniunii Europene;
în 1991, apare reglementarea UE 2092/91 cu privire la agricultura ecologică, care devine lege în 1993;
în 1992, apare reglementarea EU 2078/92 care prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică în UE şi se pune bazele programului IFOAM de acreditare;
anul 1995 corespunde lansării primului plan de acţiune pentru agricultura ecologică din Danemarca;
în 1999 apare reglementarea privind Dezvoltarea Rurală cu nr. 1257/1999, care prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică în UE; de asemenea, apare reglementarea CE nr. 1804/19 iulie 1999, care se referă la producerea de produse agricole ecologice de origine animală şi se adoptă Codex Alimentarius guidlines;
în 2000 la Copenhaga se lansează Agenda 2000 pentru UE care prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică, în luna mai a anului 2001, la Copenhaga se fac primii paşi pentru un plan european de Acţiune pentru agricultura ecologică.

Acest context favorabil dezvoltării agriculturii ecologice se datorează, în mare parte, grijii consumatorilor de a vedea expuse produse sănătoase şi de a respecta mai mult mediul. În paralel, serviciile administrative oficiale recurg, treptat, la recunoaşterea agriculturii ecologice introducând-o în temele de cercetare şi adoptând o legislaţie adecvată acestui sector (de exemplu, în Austria, Franţa, Danemarca).

Pe de altă parte sunt acordate subvenţii atât la nivel naţional, cât şi la nivel regional de către unele state membre din profitul obţinut din acest tip de agricultură.

În ciuda acestor eforturi, agricultura ecologică a rămas, totuşi, în această perioadă, cu un handicap datorat confuziei care există în ochii consumatorilor privind însăşi semnificaţia conceptului de agricultură ecologică şi restricţiile pe care le implică aceasta. Această confuzie este cauzată, mai ales, de existenţa mai multor „şcoli” şi „filozofii” diferite, de absenţa unei armonii a terminologiei folosite, de prezentarea heterogenă a produselor, de amestecul care se face între produsele ecologice, produsele de calitate, produsele naturale, etc. Utilizarea frauduloasă a indicaţiilor care fac referire la acest mod de producţie contribuie, pe de altă parte, la întărirea acestei confuzii.

Permacultura

Alături de agricultura organică şi biologică a apărut din anul 1978 un nou concept, cel al „permaculturii”, o agricultură cu faţă umană, care are drept obiectiv ameliorarea producţiei pe timp îndelungat, cu un consum energetic redus.

Permacultura se bazează pe tradiţia agricolă din zonă, pe îngrăşăminte naturale, pe diversitatea biologică a plantelor cu rol alimentar şi pe respingerea totală a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor. (după, Bujor Mănescu, Ingineria ecosistemelor agricole, 2005)

Această concepţie este susţinută de Masanobu Fukuoka în Japonia, J.J. Rodale în SUA, Bil Mollisen şi David Holmgren în Australia etc., fondatori ai unor instituite de cercetare şi producţie, ai unor edituri şi reviste de specialitate în domeniu. Ei au creat sute de ferme în SUA, India, Australia, Zimbabwe, Kenia. Permacultura încurajează diversitatea speciilor, integrarea agriculturii cu zootehnia, amenajarea pădurilor şi ingineria peisajelor. Se poate practica cu prioritate în zonele cu soluri acide sau semiaride, pe terenurile pietroase sau umede. Permacultura are un caracter extensiv şi caută soluţii inedite de restucturare a agriculturii şi de remediere a crizei ecologice.

Fondatorii doresc un sistem agricol integrat pe bază de materie organică, dar în cadrul unui habitat bine organizat, care să asigure condiţii social-economice superioare agricultorilor. „Scopul ultim al agriculturii, spune Fukuoka, nu este de a cultiva terenul, ci acela de a cultiva şi perfecţiona fiinţa umană”. (după, Bujor Mănescu, Ingineria ecosistemelor agricole, 2005)

Agricultura organică-biologică şi permacultura deşi au adepţi, nu sunt aplicate pe scară largă, nefiind agreate de specialişti. Ele sunt încă privite cu multă prudenţă, deşi unele idei sunt interesante şi demne de luat în seamă. Opozanţii acestor sisteme de agricultură consideră că este imposibil la ora actuală şi în viitor să se producă alimente suficiente fără utilizarea îngrăşămintelor. Ei susţin o agricultură durabilă şi cu dezvoltare echilibrată, care să favorizeze o producţie integrată, în care intrările de resurse să fie utilizate mai economic şi mai eficient (Helen Gilman, Helen Grimaux, 1992).

  1. BARBU FLORENTINA SIMONA - 29-12-2010, 12:10

    Lucrez la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad şi manifest interes deosebit pentru aceste teme deoarece predau studenţilor materia Marketing ecologic.
    Cu stimă
    lect.univ.drd. Barbu Florentina Simona

Care este opinia ta?

Pe acelasi subiect:

publicitate - Agromonitor ofera publicitate prin banner sau linkuri platite in aceasta pagina. Tarife promotionale! Mai multe detalii aici!

FORUM

07.05.2019 - 10:05
Bejan gheorghe spune: As dori sa imi spuneti informatii despre abatorul dumneavoastra raspunde

28.04.2019 - 5:20
Nelu spune: Intr. O livada de 7 ha de par am pus 3000 cutii ieftine din plastic, de culoare albastra, 1l capacitate, pe care le. Am umplut cu apa in care am pus lenor pentru rufe, cu mirosuri de diferite flori, Cutiile din plastic folosite la ciuperci, se gasesc in comert, la pretul de 200 lei, 900 cutii. In primul an am pescuit aprox. 40.000 gandaci parosi. In al doilea an s. Au redus la 2 sau 3000 pentru ca nu a mai avut cine depune oua in sol si nu s. Au mai inmultit. Sper ca anul urmator sa fie inttr. Un numar care nu conteaza. Solutia este deci reducerea an de an a populatiei de gandaci pana la disparitia lor, alta solutie nu exista. Daca sint prea multi, intr. Un an culesul manual poate da roade. Succes, merita incercat, eu i. Am invins, la 30 ha livada, sunt atat de putini ca nu conteaza. M. A costat 600 lei caserolele 60 lei lenor si salariul a 3 oameni timp de 2 zile raspunde

19.02.2019 - 8:01
Anonim spune: Carcasa de iepure,pentru cei interesati 0760510528 raspunde

03.01.2019 - 3:00
DIANA spune: BUNA Am si eu cativa urechiati dc as avrea unde sa ii vand as axtinde numarul lor ,imi poate oferi cineva detaliile necesare ? raspunde

21.11.2018 - 11:39
Popescu Emilian spune: Parerea mea este ca, fiind o cultura mai putin cunoscuta suprafetele vor fi restranse si pe piata nu se vor cauta. Apropo de suprafete, in zona Oltenieii si in mod special in zona Dabuleni ,unde conditile pedo-climatice sunt favorabile cultivarii, la ce suprafete s-a ajuns? Multumim! raspunde

28.05.2018 - 12:51
Nagy Gabriel spune: Bună. Ma numesc Gabriel și am încercat cu spirt și nu are efect, dacă aveți și alta metoda va rog să-mi spuneți. Mulțumesc mult. raspunde